"Nu trebuie să trec prin viaţă fără să las o urmă,o lacrimă,o tresărire din câte am avut pentru tot ce mi s-a părut frumos şi bun." Cella Serghi

2 decembrie 2014

Made in Romania



Am plecat din Romania acum 1 an si 4 luni si de atunci nu-mi mai gasesc locul. Cine a spus ca apreciem unele lucruri atunci cand nu le mai avem, a spus-o bine. Nu stiu daca se aplica la tot mapamondul, insa noi romanii ne-am nascut cu un simt al patriotismului foarte acut. Imi permit sa spun asta mai ales pentru ca Romania este locul unde niciodata nu m-am simtit singura.
Aici unde ma aflu in prezent, nu este zi in care sa nu fiu intreabata de unde sunt. Daca ma intreaba un alt imigrant, sa zicem pana in 30 de ani, primesc o privire care spune "am intrebat doar din politete, nu e ca si cand stiu unde este tara ta". Exista si categoria persoanelor care reactioneaza spunand:" Ceausescu", "Bucharest" sau " ce faci?". Pe de alta parte, daca ma intreaba un englez, in 50% din cazuri privirea acestuia va spune :" da, am auzit de voi. De voi si de bulgari."
Mi s-a intamplat sa stau in pauza de masa la serviciu, sa vad la televizorul din cantina cum David Cameron vorbeste despre noi romanii, ca si cand am fi fiii risipitori ai Europei. In momentul acela ma uitam in jur sa vad cat de interesati sunt oamenii de stirea aceea. Oare discutau pe tema ei?
Eu nu ii condamn pe englezi. Este tara lor si este invadata de fel de fel de imigranti. Nu va spun ca tocmai ce am descoperit recent, la un semafor, intr-o intersectie, se aflau doua persoane de etnie rroma, care spalau geamurile masinilor cu bidonul de apa cu detergent. Pot sa-i felicit, au inventat un nou job in Anglia. Va asigur ca cel putin in Manchester, este in exclusivitate.
Da, mi-a fost rusine. 
Insa intotdeauna am avut si motive sa fiu mandra. Romanii nostri muncesc pe rupte. Romanii nostri sunt altruisti, calzi si nu fac diferenta intre oameni. Romanii vorbesc engleza mai bine decat multe alte natii, se imbraca frumos si se poarta respectuos.
M-am nascut in Romania si acolo apartin. Nu ma judecati pentru ca am plecat. Daca m-ar fi intrebat cineva acum 5 ani daca aveam de gand sa plec din tara, as fi raspuns cu un "nu" raspicat si poate cu niste cuvinte nu prea frumoase la adresa celor ce erau plecati.  Nu stii niciodata unde te duce viata.
Ce ma mai intreaba oamenii pe aici este "si iti place aici?". Raspunsul meu a fost si mereu va fi " Nu. Nicaieri nu este ca acasa."


26 noiembrie 2014

Iluzii











Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat intelegem ca zi de zi ne hranim cu iluzii. Si macar de am dori acest lucru; macar de l-am face cu buna intentie si cu un scop precis. Dar nu, iluziile ne acapareaza si noi le lasam sa ne invaluie.Uneori ne intrebam care este diferenta dintre speranta si iluzie? Oare mai suntem capabili sa le deosebim? Se suprapun, pana noi insine devenim o himera, nestiind incotro mergem. 
Iluziile te ingradesc, construiesc ziduri inalte intre tine si realitate. Si ramai prins acolo luptandu-te sa ramai constient de realitatea de dupa ziduri. O sa pierzi. Aceasta e firea lucrurilor, nu se poate sa castigi intotdeauna. Altfel cum ai putea invata sa ramai viu? 
Speranta exista cand esti realist. Cand stii ca un om poate fi resuscitat si readus la viata, atunci este speranta. Dar daca acel om s-a dus si tu incerci sa-l resuscitezi? Aceea este iluzia. 



“Usually we walk around constantly believing ourselves. 
"I'm okay" we say. "I'm alright".
 But sometimes the truth arrives on you and you can't get it off. 
That's when you realize that sometimes it isn't even an answer--it's a question.
 Even now, I wonder how much of my life is convinced.” 

Markus ZusakThe Book Thief

10 noiembrie 2014

Cand viata iti da de ales. De ce nu exista noroc sau ghinion.






Aud oameni in fiecare zi spunand :" Asa a fost sa fie, a avut si ghinion" sau " A avut noroc, altfel nu reusea".  Cand aud acele doua cuvinte, ma trece un fior pe sira spinarii si stau si ma intreb cum oare putem crede ca ceva ce ni se intampla in viata este din cauza ca am avut ghinion.
Exista perioade cand te trezesti intr-un punct care pare a fi fara iesire; apoi stai si te intrebi cum ai ajuns acolo. Apoi te adancesti din ce in ce mai mult in loc sa-ti dai o palma si sa mergi mai departe. Insa cred ca avem nevoie de astfel de momente. Avem nevoie de o resuscitare care sa ne puna pe picioare din cand in cand. Pentru ca atunci cand nu mai ai de ales, vei face tot ce nu ai avut curajul sa faci inainte. Se numeste instinct de supravietuire.
Viata nu este facuta din intamplari si cursul ei nu este dictat de superstitii, ghinion sau noroc. Astea le-am inventat noi, oamenii, ca sa gasim scuze pentru ce nu ne putem asuma. Am spus-o si o voi spune pana cand voi inchide ochii: tot ceea ce ni se intampla in viata este rezultatul alegerilor noastre. Daca sa spunem ca intr-o zi te-a lovit o masina dar ai scapat cu zgarieturi si apoi iti spui ca ai avut noroc, mai gandeste-te o data. Poate cel care conducea masina a ales sa conduca cu o viteza mica. 
Nu exista coincidente, in viata nu dam cu banul. 
Ce alegem astazi, ne va influenta maine, sau peste o saptamana, sau poate peste 20 de ani. Dar atunci vom fi uitat de mult si vom fi dat vina pe ghinion. Insa totul se intoarce ca un bumerang. 

15 iunie 2014

23

Și a mai trecut un an..

Forget me not.
Am strâns vreo 23 pana acum și nu au fost degeaba, zic eu. Simt cum a venit acel moment în care nu mă mai grăbesc să cresc, nu vreau să mai treaca timpul ca să se mai termine vreo etapa. Vreau sa ma bucur de ceea ce am acum cât mai mult.  

Acum 4 ani terminam liceul. Ma uit cum a terminat ultima generație acum și nu-mi vine să cred că au zburat 4 ani. Anul trecut pe vremea asta lucram cu spor la licență. Și tot așa aș putea spune de fiecare an care a trecut.. Avem momente cheie în viață care ne ajută să măsuram timpul: ex "au trecut 3 ani de atunci..". Și așa realizăm cum a trecut și ce am realizat. Oricând avem ocazia ar trebui să creem astfel de momente cheie. Însă va trebui să le facem ca și adulți cu responsabilități depline. Liceul n-o să-l mai facem încă o dată, asta este clar; n-o să mai existe vreun bacalaureat și nici „primul job”. După toate aceste etape, care sunt aproape inevitabile, stai și te gândești „și acum?”. Nu, nu mă înțelegeți greșit. Pentru că nu va intreb ce faceți cu viața voastră. Sunt sigură ca fiecare om are un drum precis pe care și-ar dori să meargă sau cel puțin bănuiește. Vă întreb ce faceți în viața voastra astfel încât să puteți sa faceți o retrospectiva în fiecare an și să vă gândiți cât de multe ați realizat.

Să nu irosim clipe, să nu înlăturăm oameni, să nu uităm de noi. În viață avem nevoie de ajutor, nu putem să trecem prin ea fără un ajutor. Să-l acceptăm și să-l răsplătim întotdeauna. Să iubim tot ce ne inconjoară, să prețuim tot ce avem și să nu ne mai gândim că ne lipsește ceva.

23 de ani..Am inceput să scriu aici când aveam 17 ani.. Voiam să schimb lumea, voiam să o fac mai bună.
Și voi face asta.

Dreams are free.

“Never forget what you are, for surely the world will not. 
Make it your strength. 
Then it can never be your weakness. 
Armour yourself in it, and it will never be used to hurt you.” 
― George R.R. Martin


28 aprilie 2014

De departe



   Am învățat în ultimii ani că "departe" este un cuvânt atât de relativ, dacă mi se permite a mă exprima așa. De cele mai multe ori îl folosim pentru a explica o distanța fizică, astfel încât cealaltă parte să înțeleaga unde ne aflăm. Însă, prin ochii mei, departe este definiția ascunsă a dorului. Când spui că te afli departe de ceva anume, înseamnă că știi unde ți-e locul. Știi unde ar trebui să fii, știi unde ți-e inima. 
 Se pare că nu înțelegem niciodată cu adevărat valoarea familiei și a celor dragi până nu ne îndepărtam de ei, acolo unde distanța fizică face imposibil ca tu să îi ai zilnic lângă tine sau măcar să îi auzi în fiecare zi. 
  Sunt anumite senzații pe care nu le vei trăi decat în momentul în care vei călători. Oricât vei crede că înțelegi ceea ce spun, asigură-te că "departele" tău este atât de departe încât oamenii din jur nu au auzit de el. Doar atunci vei înțelege ce înseamnă să îți fie dor. 

21 ianuarie 2014

Prietenei mele..



Când eram adolescenți, fiecare dintre noi avea o gașcă. În gașca respectiva, fie că erau 2 persoane sau 10, erau cei mai buni prieteni ai noștri și așa îi intitulam dacă ne intreba cineva.
Cu toții eram cei mai buni prieteni din lume, cu titlu onorific. Însă anii au trecut și în mintea mea o aud doar pe mama spunându-mi: "În viață, dacă ai măcar un prieten adevărat, este mare lucru." La vremea când mama mi-a spus asta eu i-am răspuns: "Da mă mamă, ce știi tu..". După cel puțin 7 ani de la acel moment, pot să spun cu mâna pe inimă că mama mereu a avut dreptate. 
Am avut nenumărate prietenii, am cunoscut mulți oameni, dar cu toții au venit și au plecat. Sau poate chiar și eu la rândul meu, am fost doar un prieten voiajor pentru mulți pe care i-am întâlnit. Însă după toate experiențele, există ea, cea mai bună....prietenă a mea. V-o prezint pe Silvia.

Ne-am cunoscut la 15 ani, în clasa a 9-a. Ea era cea mai inteligentă elevă din clasă. Stătea în prima bancă pentru că purta ochelari și trebuia să fie cât mai aproape de tablă. Nu am interacționat prea mult pentru ca erau deja formate grupulețe cu cei ce fuseseră împreună și în școala gimazială și Silvia făcea parte dintr-un asemea grup. Ușor ușor, dupa ce am început să ne cunoaștem cu toții am ajuns la concluzia că este o persoană foarte drăguță și sociabilă. Și era bună la mate, fizică, franceză, chimie, engleză.. Da, așa este, era bună la toate. (și nu era genul de tocilar dubios )
Pentru mine Silvia a ieșit în evidență când a venit prima dată cu parul tuns și cu breton. Cred ca atunci a fost momentul în care, fata tăcută si inteligentă a făcut impresie,dar nu numai în fața profesorilor.( Sunt extrem de sigură că acum râde când citește rândurile astea). Are un păr blond, des și drept de orice fată ar fi invidioasă și ochii mari de un albastru-verzui. Cum zice tata: "Silvia zici ca e o actriță din filme." E un chip special pe care dacă îl vezi nu îl uiți prea ușor. Și e un suflet atât de bun pe care dacă îl cunoști, n-o să-l mai lași. 

Prin nu știu ce circumstanțe am ajuns să stăm amândouă în aceeași bancă, iar pentru mine a fost ca la un bilet câștigător la Lotto. Daca mergeți și întrebați profesorii din liceu de Oana și Silvia de la Mate-Info Bilingv Engleza vor începe sa râdă, vă asigur.
În afara faptului că am devenit mai bună la franceză din cauză ca stăteam cu Silvia în bancă și că aveam temele la mate făcute, pentru că le copiam de la ea, am început să câștig o prietenă pentru întreaga viață.
Am intrat împreună în bucluc de prea multe ori, am râs în ore, am bârfit pe toată lumea, am fost nedespărțite de atunci. Ea era cea care îmi sufla formule când eram ascultată la mate și tot ea mă ținea în brațe când luam 3 când se termina ora. Eu am fost acolo când ea a luat singurul 2 din cariera ei de licean, la chimie, în pauză. 
Tare aș fi vrut să pot să-mi amintesc fiecare zi din viața mea, ca să nu pierd niciun moment și să risc să nu mi-l amintesc. Însă acesta e motivul pentru care unii oameni, nu mai pleacă de lângă tine. Dacă eu n-o să-mi amintesc ceva, Silvia sigur o va face.
Am fost împreună când fiecare dintre noi a împlinit 18 ani, am fost acolo una pentru cealaltă când ne era inima frântă de vreun băiat. Am reușit sa facem ca momentele grele, să fie mai ușoare, doar pentru că ne aveam una pe cealaltă.

După anii de liceu, au urmat cei mai frumoși ani ai noștri, de studenție. S-ar putea scrie un roman despre noi doua si anii de facultate. Am locuit amândouă și în 3 ani de zile, niciodată nu ne-am certat, nu am țipat una la cealaltă și nu ne-am făcut niciun rău. Când eu am fost impulsivă, Silvia a știut să fie răbdătoare și caldă. 
Mulțumesc Domnului pentru ea, pentru Silvia. Sunt binecuvântată să am o prietenă adevărata. Eu o numesc : suflet pereche. Sufletul pereche este acel om care știe cum te simți chiar dacă este departe, care știe ce vrei să spui când nu ai prea multe cuvinte și care știe să te accepte așa cum ești fără să încerce să schimbe măcar un mic amănunt la tine.

Pe 22 ianuarie, Silvia mea împlinește 23 de ani. Este primul an când nu sunt acasă de ziua ei și când n-o să-i mai pot cânta "La mulți ani" la 12 noaptea, dar ea e in inima mea și în gândul meu, oricât de departe am fi una e cealaltă.
Îmi doresc să fie sănătoasă și în continuare optimistă și caldă. 

La mulți ani, sis a mea! Nu ești niciodată singură!